PREZENTA TA (SPERANTA)

"IADUL CATEVA IDEII"

Din cate imi amintesc, aveam in jur de 15 ani cand am inceput sa fiu foarte sceptic in privinta notiunii de iad si diavol.

Nu m-a fortat nimeni si nu am fost influentat de nimeni sa ma razgandesc, nu citisem nici macar o pagina de filosofie pe aceasta tema pana la vremea aceea.

A fost un prim si foarte puternic val de scepticism ce a venit din propria mea gandire, destul de imatura pe atunci si lipsita de mijloacele si argumentele de care aveam nevoie ca sa ajung la vreo concluzie valida.Sa spun sincer, eram obosit sa traiesc cu acea frica de eterna pedeapsa pe care o puteam primi daca nu urmam regulile dogmei crestine.

Parintii imi spuneau - tragand un oftat inainte - sa stau linistit, ca eu... eu n-am pacate. Dar profesorul de religie de la scoala nu spunea acelasi lucru. Cu zambet pe buze si cu mult calm, ne explica de ce trebuie sa fim duminica prezenti la biserica si ce se intampla daca lipsim mai mult de x duminici - daca nu imi amintesc gresit, cadeam in nu stiu ce pacat, pe care nu il mai puteam indrepta.

Eu nu stiam asta, am fost surprins. Nu retin detaliile intrucat au trecut cel putin 10 ani de atunci, dar stiu ca incepuse sa imi fie frica de ideea ca pot pacatui fara sa imi dau seama. Cine stie cate alte reguli am incalcat.Indata ce am pus notiunea de iad sub semnul intrebarii, frica a disparut. Si, da, mai intai m-am indoit de diavol si apoi de dumnezeu.

Caci eram crestin doar pentru ca exista diavolul si iadul, la fel cum sunt toti copiii de parinti crestini, nu? Desi sunt sigur ca si multi adulti sunt crestini din exact acelasi motiv (poate chiar exclusiv).Este normal sa fii de acord cu o pedeapsa cu tortura eterna in focurile iadului pentru nerespectarea regulilor unui dumnezeu care refuza sa dea dovezi ale existentei sale? Si, subliniez, vorbim despre eternitate.

Isi poate inchipui cineva eternitatea? Linia timpului tinde spre infinit. Tortura, durerea vor fi astfel nelimitate atat in intensitate cat si in durata. Nu stiu cum este posibil asa ceva, dar facand abstractie de faptul ca iadul nu poate fi definit incat sa il intelegem, trag doar simpla concluzie ca pedeapsa ar fi una crunta.

De ce are nevoie acest dumnezeu, in pozitia de fiinta suprema si creator atotputernic al nostru, de atata iubire si adorare? Si de ce e perfect dispus sa pedepseasca atat de crunt pe cei ce nu il simpatizeaza sau pe cei care arata aceste sentimente fata de alti idoli? Este dumnezeu gelos? Este nesigur pe el? Si de ce trebuie noi, dintre toate creatiile sale, sa il idolizam? Nu vad copaci idolizandu-l, nu vad pasari, nici macar delfini. Doar oameni.Daca eu construiesc o masinarie care sa imi zica in fiecare zi "Andule, tatal meu, creatorul meu, lumina mea, esti cel mai tare, frate!", e ceva foarte foarte in neregula cu mine.

Daca asa un comportament nu e demn de o fiinta umana, de ce e demn de o zeitate?Un crestin ar putea spune urmatorul lucru in raspuns la aceste nelamuriri. Ca dumnezeu nu pedepseste pe nimeni prin vointa lui, ci oamenii sunt rai si pacatuiesc si, implicit, isi rezerva un bilet de dus direct spre iad. Dar... dumnezeu a pus sistemul in functiune si el permite ca asta sa se intample. Fiind atotputernic n-ar fi o problema ca el sa crute pe oricine de aceasta sentinta, decat daca nu este atat de iubitor pe cat se spune.Nici un ateu nu vrea sa "arda" in iad. Nici un ateu nu a ales sa se nasca intr-o lume in care sa nu existe dovezi pentru existenta lui dumnezeu. Alegerea ar fi a dumnezeului si doar a lui.

Fiind atotstiutor - ceea ce implica si faptul ca el cunoaste viitorul fiecarui om inainte sa se nasca - a creat ateii stiind inca de la inceput ca nu vor crede in el si ca vor fi condamnati pe veci, iar pe parcursul intregii lor vieti a refuzat sa ii convinga de contrariu. Poate fi un dumnezeu mai nedrept de atat?Cat despre crestinii care sunt satisfacuti de ideea ca unii din jurul lor, poate chiar apropiati, ar putea sfarsi astfel pedepsiti si arunca amenintari in acest sens, nu pot decat sa ii consider, pur si simplu, oameni rai. Nu pentru amentintarea in sine, caci asta nu inseamna nimic pentru un ateu. E ca si cum i-as ameninta eu pe ei cu fulgerul lui Zeus.

Dar nu pot pune convingerile religioase ca singur motiv pentru care un om este convins ca semeni de-ai lui, ce nu i-au gresit cu absolut nimic, merita cea mai crunta pedeapsa posibila, fie ea si fictiva.

MARTURISIREA CREDINTEI MELE STRAMOSESTI

Drept Slăvitoarea noastră credinţă, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli, cei aleşi de însuşi Mântuitoriul Hristos şi după Sfinţii noştri Părinţi, cei cari prin darul Duhului Sfânt şi prin marea lor osteneală au aşezat Legea cea Nouă a Darului, Legea cea mântuitoare a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, şi au întorlocat pre Maica nostră, pre Sfânta Biserică cea Drept Slăvitoare, cu veşnicul ei Mire şi Arhiereu – Iisus Hristos Mântuitoriul, pre cari tot ei au şi desăvârşit-o şi pecetluit-o cu cele Şapte Sfinte Soboare a toată lumea, apoi Sfânta nostră credinţă, stă şi se sprijineşte nu în sforăitoarele şi biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, ci întru arătarea Duhului Sfânt şi a puterii Lui celei lucrătoare. Şi iarăşi: nu întru înţelepciunea omenească a lumii acesteia pieritoare şi putrede, cari nebunie şi babilonie este înaintea lui Dumnezeu, ci întru Puterea lui Dumnezeu este, au fost şi va fi Drept Slăvitoarea noastră Credinţă.
Iară noi, drept slăvitorii Creştini, fii ai Luminii celei ne stinse şi veşnice suntem şi credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl a toate Ţiitoriul, Făcătoriul Ceriului şi al Pământului, şi a toate cele din Ceriu şi de pre Pământ, a celor văzute şi a celor nevăzute, şi Ziditoriul omului întâia oară, şi a doua oară, spre mai bine, prin Hristosul Său – Adam cel Nou şi Răscumpărătoriul păcatului celui mare al ne ascultării, săvârşit de strămoşii noştri cei întâi zidiţi: Adam şi Eva; şi al întregii lumi.
Acestea toate, cu voia Tatălui, cu puterea Fiiului şi cu darul Duhului Sfânt s-au făcut, cari şi este Puterea lui Dumnezeu cea lucrătoare, adică Sfânta Troiţă, Cea de o Fiinţă şi ne despărţită, în cari noi Creştinii cei botezaţi şi luminaţi credem şi o lăudăm, ne închinăm şi o Slăvim! Amin.
Prin urmare, noi credem în Puterea lui Dumnezeu cea de viaţă dătătoare, vie şi lucrătoare, şi nu în cuvinte omeneşti şi în deşert sunătoare, ca două talgere de alamă când se ating unul de altul, despre Dumnezeu şi puterea Lui… Iară Puterea lui Dumnezeu, prin oamenii Lui cei aleşi şi dăruiţi lucrează, şi se cunoaşte din a lor: credinţă, nădejde, dragoste, răbdare, iubire, smerenie şi toate faptele cele bune, cari toate din Dragostea cea Mare se nasc şi cari şi este Puterea lui Dumnezeu. Căci voia lui Dumnezeu, aici, pre acest Pământ, prin oamenii Lui cei chemaţi, curăţiţi, aleşi, sfinţiţi şi dăruiţi se lucrează, şi nu prin ritorii cei mult grăitori şi trândavi, cari în faţa Adevărului, adică a Puterii lui Dumnezeu, tac ca nişte peşti fără de glas. Iară unii mai trufaşi, umflându-se întru a lor deşartă mândrie, şi îndrăznind să “grăiască”, scot numai un glăsucior făţarnic, subţire şi molatec, precum oarecând stolnicul rătăcitului împărat Valens, împotriva trâmbiţei celei învăpăiate al Adevărului lui Dumnezeu -Vasilie cel Mare…
Amin. Amin. Amin. Şi Dumnezeului nostru Celui în Troiţă Sfântă arătat, lăudat şi închinat: Slavă! Slavă! Şi iar: Slavă! Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

"VREMURI DE ADUCERE AMINTE"

-Daca niciodata nu ai fi cunoscut tristetea,de unde ai fi stiut ca Eu aduc mangaierea?
-Daca nu ai fi gresit niciodata,cum ai fi putut afla ca Eu sant iertator cu cei care gresesc?

-Daca le-ai fi stiut pe toate,pe ce baza ai astepta acum un raspuns la intrebarile tale?
-Daca niciodata nu ai fi avut un necaz,de unde ai sti ca la necaz Eu iti vin in ajutor?
-Daca niciodata pana acum nu ai fi fost frant,de unde ai fi stiut ca Eu pot face toate lucrurile noi?
-Daca niciodata nu ai fi avut nici o problema, de unde ai sti ca Eu am rezolvarea oricarei probleme?
-Daca nu ai fi trecut niciodata prin nici o suferinta,cum ai putea intrezarii prin ce a trebuit sa treaca IiSUS pentru tine?

-Daca nu te-as trece niciodata prin foc,atunci cum crezi ca vei scapa de zgura din tine?
-Daca te-as fi dat de la inceput toate lucrurile,cum crezi ca le-ai fi putut aprecia din moment ce nu le-ai fi simtit lipsa?
-Daca nu te-as fi disciplinat niciodata,de unde ai sti ca te iubesc?
-Daca ti-ar sta totul in putere,cum ai mai invata sa depinzi de Mine?
-Si daca viata ar fi perfecta,ce nevoie ai mai avea de mine?
-Doamne,Tu toate le stii.Mai este ceva ce ai vrea sa ni se spuna noua,copiilor Tai,acum la inceput de an?Dumnezeu a zambit si a spus:
-Doar atat:Nu uitati ca Sant aici,cu voi,in toate zilele vietii voastre si nici un cuvant rostit de Mine nu este lipsit de putere.

Pr. Diacon Cazacu Gheorghe.

A FI CRESTIN INSEAMNA SA TE INCREZI IN IISUS

A fi creştin înseamnă să te încrezi în Hristos ca şi Mântuitor al tău
Pavel nu scrie numai despre cunoaşterea lui Hristos, ci şi despre faptul de a-L cîştiga pe El şi de a fi găşit de El. Apoi apostolul explică lucrul acesta printr-un contrast: anu avînd o neprihănire a mea care vine prin lege, ci acea care … vine de la Dumnezeu prin credința în Hristos. Pavel vorbeste aici despre neprihănirea lui Dumnezeu. Despre ce este vorba?
Într-ucît Dumnezeu este neprihănit, este logic că putem sta în prezenţa Lui numai dacă şi noi suntem neprihăniţi. Dar unde putem obţine acea neprihănire care să ne dea dreptul să stăm înaintea lui Dumnezeu? Există doar două răspunsuri posibile la această întrebare.
Primul răspuns este că putem încerca să avem neprihănirea noastră, prin faptele noastre bune şi prin împlinirea datoriilor religioase. Mulţi oameni fac încercarea aceasta, dar această încercare este sortită falimentului pentru că înaintea lui Dumnezeu toate faptele noastre bune sunt ca o haină mînjită (Is. 64:6). Toţi acei care au văzut puţin din gloria lui Dumnezeu au fost copleşiţi de sentimentul păcătoşeniei. Este imposibil să devenim destul de buni în faţa lui Dumnezeu ca El să ne poată accepta datorită bunătăţii noastre. Dacă considerăm, totuşi, că putem, atunci probabil ca avem o concepţie foarte modestă despre Dumnezeu, sau una prea înaltă despre noi. Sau probabil amîndouă.
Singura alternativă pentru a atinge o neprihănire acceptabiă de Dumnezeu este să o primim ca un dar de la Dumnezeu, punîndu-ne încrederea în Isus Hristos. Pentru că Isus Hristos singur a trăit o viaţă perfectă, El n-a avut păcat ca să fie nevoie de ispăşire. Totuşi, pe cruce El s-a identificat cu lipsa noastră de neprihănire, a purtat păcatul nostru, a plătit pentru pedeapsa care ne revenea nouă, şi a murit în locul nostru (2 Cor. 5:21).
Deci dacă venim la Hristos şi ne punem încrederea în El, se întîmplă ceva minunat; El ne ia păcatele noastre şi ne îmbracă în schimb cu neprihănirea Lui. Astfel putem să stăm înaintea lui Dumnezeu, nu din cauza neprihănirii noastre, ci pentru că Isus Hristos cel neprihănit a murit pentru noi şi a fost înviat din morti.

SA IUBIM PE DUMNEZEU

"Dumnezeu trebuie să fie pricina tuturor faptelor noastre şi, deci, împlinirea lor"
Să sfinţim toate faptele noastre, chiar dacă ni se par mici şi neînsemnate, ştiind că fidelitatea în lucrurile mici este semn al fidelităţii în lucruri măreţe.

Să ne angajam ca, prin orice mijloc, gândurile noastre să fie mereu orientate spre sfinţenia noastră, ca să nu ne numărăm printre cei care aspiră la un înalt grad de sfinţenie fără să dea atenţie mijloacelor prin care o pot ajunge.

Există şi pentru noi riscul de a ne considera perfecţi numai pentru că dorim să fim perfecţi şi astfel, trufia se va instaura în inimile noastre aducând cu ea nefaste consecinţe, expunându-ne pericolului de a ne opri sau chiar a renunţa la acest ideal.
Preocuparea noastră continuă să fie aceea de a sfinţi toate faptele noastre, oricât de neînsemnate pot fi, împlinindu-le numai din iubire pentru Dumnezeu.

Mereu cu gândul la infinita îndurare a Domnului ne va inspira o confidenţă filială şi vom fi purtaţi să-i cerem ajutorul pe drumul perfecţiunii. El va face ca sfinţenia lui să ne inspire o adâncă ură faţă de păcat, iubire pentru sacrificii, generozitate şi dezlipire de creaturi şi de noi înşine.

Sigur este că nu-l vom putea iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără ca mai întâi să-l cunoaştem; mijloacele pe care le avem la dispoziţie pentru a atinge acest ideal sunt rugăciunea şi obişnuinţa de a-l vedea pe Dumnezeu în toate lucrurile, persoanele şi evenimentele.
În tăcere şi în rugăciune Dumnezeu vorbeşte inimilor noastre; acolo se poate desluşi vocea lui. Acolo El luminează inteligenţa noastră, aprinde inimile noastre şi arde voinţa; acolo Duhul Sfânt comunică harurile înţelepciunii, a înţelegerii, a ştiinţei prin care ne permite să gustăm adevărurile de credinţă; ne ajută să le iubim şi să le punem în practică. Astfel se stabileşte o intimă uniune între Dumnezeu şi inimile noastre.

• Să-i cerem lui Dumnezeu ca mintea noastră să rămână mereu în El, în orice circumstanţă şi loc şi să ne ajute ca totul să înfăptuim numai pentru El şi gloria lui, nicicând pentru creaturi.

CREDINTA ESTE IN NOI OAMENI

Domnul nostru Iisus Hristos după ce le spune ucenicilor o pildă cu un tâlc aparte, oarecum greu de înţeles pentru mintea noastră plină de păcat, concluzionează astfel: “Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept.” (Luca 16, 10).
Domnul Hristos ca Dumnezeu, Care ne-a conceput pe fiecare dintre noi, şi ca Unul ce ştie tot ce se află în trupul şi în mintea noastră ne descoperă o taină mare. Cine le face bine pe cele mici sigur le va face bine şi pe cele mari, iar cine nu le face bine nici pe cele mici atunci la fel va fi şi în cele mari. Sau cine este corect şi drept în cele neînsemnate şi în cele importante va fi la fel, iar cine este nedrept în cele mici va fi incorect şi în cele mari.
Poporul nostru are o vorbă: “cine fură azi un ou mâine va fura un bou”, care parcă e ruptă exact din vorbele Mântuitorului. Am încercat şi eu de multe ori să le fac pe cele mari bine şi de multe ori am eşuat, am vrut şi încă mai vreau să fac lucruri importante, încă am vise mari pe care aş vrea să le realizez, dar poate nu e încă timpul, poate nu sunt încă pregătit, poate nici pe cele mici nu le fac cum trebuie, cum oare ar putea cineva să-mi încredinţeze să le fac pe cele mari.
Dacă eu nu mă pot abţine de la o bucăţică de ciocolată cum să mă pot abţine de la a judeca pe cineva? Dacă eu nu reuşesc să respect toate regulile de circulaţie cum voi putea oare respecta poruncile mari ale Evangheliei? Dacă mă supăr pe prieten cum o să pot să-l iubesc pe duşman? Dacă nu mă bucur de lucrurile mici ale vieţii de zi cu zi cum mă voi bucura de cele mari?
Dacă fiecare am face lucrul care ne este dat cu mare atenţie şi cu drag, cât de neînsemnat ar fi el, ce frumoasă ar mai fi lumea! Chiar de mături, sau speli vasele, sau scrii o scrisoare, sau lucrezi la calculator, sau alt lucru de faci, să-l faci în aşa fel încât să nu mai pună cineva mâna după tine. Să-ţi fie drag de ce ai făcut la sfârşit.
Era o vorbă la noi: “să le faci pe cele neînsemnate ca şi cum ar fi foarte importante şi pe cele foarte importante ca şi cum ar fi neînsemnate.”
Primul pas spre a face lucruri mari este să le faci pe cele mici bine. Nimeni nu ne va încredinţa vreodată vreun proiect mare sau vreo responsabilitate mai importantă fără să vadă că ne descurcăm în cele mici. Nu vom putea lăsa păcatele mari dacă nu încercăm să le lăsăm pe cele mici şi neînsemnate, dar care sunt totodată foarte multe.
Ce ne-a zis Domnul Hristos se aplică în toate aspectele vieţii.
Începeţi în toate cu cele mici, şi apoi să vă gândiţi la cele mari.