Intronizarea IPS. Al Episcopiei Husilor.

Cum ne va Gasi Hristos?

Cuprinşi de o adevărată isterie a eshatonului cu iz hiliast şi sectar, mulţi creştini dreptmăritori ai acestor zile, caută cu disperare semne ale iminenţei sfârşitului lumii, panicaţi de atâtea dispute, aproape nimeni nu îşi mai aduce aminte de modul în care Hristos Domnul ne-a învăţat să trăim:"drept aceea, privegheaţi că nu ştiţi ziua nici ceasul când vine Fiul Omului"(Mt. 25,13)Pilda celor 10 fecioare din cap. 25 al Evangheliei după Matei, ca si cea a talanţilor, sunt imagini care oglindesc realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu, şi mai ales modul prin care se ajunge acolo.

Fiecare din noi alegem prin intensitatea sporită sau prin lipsa vieţii noastre duhovniceşti, categoria celor primiţi sau lăsaţi afară din ospăţul Acestei Împărăţii, singura eternă şi fericită.Mi-a atras atenţia întotdeauna, pasajul în care se face anunţată sosirea mirelui pe care-l aşteptau cele 10 fecioare:" iar la miezul nopţii, s-a făcut strigare: iată Mirele vine!

Ieşiţi întru întâmpinarea lui" (Mt. 25,6)Dacă ne gândim că noaptea adică întunericul, e opus al luminii dar şi starea de existenţă a răului, cu precădere teren de acţiune a diavolului, la care mai adăugăm şi remarca paulină " altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul..." şi " să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roadă ale întunericului ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă" ne dăm seama că, lumea decade din ce în ce mai mult în " noapte" şi că miezul acestei nopţi se apropie.

Creştinismul a scos lumea din întunericul în care se afundase, dar azi se pare ca lumea prefereă o întoarecere la acel întuneric refuzând lumina şi viaţa în Hristos-lumina lumii, deoarece tuturor parcă ni se pare mai atractivă, mai comodă viaţa lumii moderne cu luxul şi cu bucuriile ei trecătoare.Există însă o "taină a fărădelegii" ce se lucrează sub nasul nostru, ea se extinde în vieţile şi sufletele noastre atât de subtil încât şi noi la fel ca şi fecioarele fără de minte, vom rămâne fără untdelemnul credinţei a iubirii şi a nădejdii în Dumnezeu iar tragedia noastră va fi aceea că nu vor mai exista nici aceia care "vând" ca să avem de unde "cumpăra" pentru ca la acel miez al nopţii când Mirele va veni, va fi prea târziu.

"Miezul" acesta al nopţii pare a fi momentul de apogeu al lucrării întunericului, când nimeni nu va mai mărturisi Lumina când după cuvintele Mântuitorului, " urâciunea pustirii" va sta în locul cel sfânt (Mt. 24,15)- atunci se va sfârşi istoria şi lumea cu răutatea ei," căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului"Şi totuşi pe lângă aceste indicii, Hristos ne spune limpede: " iar de ziua şi de ceasul acela, nimeni nu ştie nici îngerii din Ceruri nici Fiul, ci numai Tatăl" evidenţiind Domnul că momentul Parusiei şi al Judecăţii este exclusiv în voia şi pronia Tatălui Ceresc.

Dacă citim cap 24-25 al Evangheliei după Matei, ne vom da seama nu numai de evenimentele ce vor preceda Parusia, dar mai ales de ceea ce noi avem de împlinit pentru a moşteni Împărăţia: " asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea să ştiţi că este aproape la uşi.... de aceea şi voi fiţi gata că în ceasul în care nu gândiţi, va veni Fiul Omului.." (Mt 24,33, 44)Dacă ne dorim fericirea adevărată şi veşnică, avem mult de priveghiat la noi înşine la cei pe care îi iubim dar totul cu mai multă iubire de Dumnezeu cu mai multă credinţă şi nădejde în El toate aprinse de flacăra neîntreruptă a Rugăciunii, fără acestea suntem în întuneric şi nu cumva să fim printre cei(şi bine ar fi să nu fie nimeni) care vor auzi: " Adevărat zic vouă nu vă cunosc pe voi"

Nu doresc prin unele formulări de la debutul acestui post sa aduc vreo jignire unor fraţi care cu inimă bună şi fidelitate faţă de Biserica lui Hristos, caută să aducă lumină şi cunoaşterea adevărată a multor probleme pe care le trăim azi .

Iubirea ca virtute teologica

Intre Dumnezeu si om, exista ceva comun, care face posibila apropierea de Dumnezeu. Omul este chip al lui Dumne­zeu. Ca atare, el e o fiinta spirituala, orientata in chip ontologic spre Dumnezeu.

Tendinta spre comuniune, care este iubirea, nu vizeaza numai persoanele omenesti, ci ultima ei tinta este Dumnezeu. Ca si in iubirea omeneasca, este nevoie de reciprocitate, adica de coborarea lui Dumnezeu la om in iubire si de inaltarea acestuia la Dumnezeu in iubire. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in chip de om, ca sa restabileasca relatia de iubire dintre om si Dumnezeu, tul­burata de pacat.

Trebuie sa precizam ca Dumnezeu este Cel ce ne-a iubit intai. Iubirea noastra catre El este iubire-raspuns, e raspunsul spiritului uman la iubirea ce ne-a aratat-o si ne-o arata Dumnezeu.

Daca la iubirea lui Dumnezeu raspundem cu iubire, intre noi si Dumnezeu se realizeaza o asa unitate incat suntem "un duh" cu Iisus Hristos, asa ca ramanem in El si El in noi, viem in El si El in noi, devenind salas al Sfintei Treimi si participind la viata ei prin har. "Iata, stau la usa si bat - zice Mantuitorul. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. III, 20). Iar "cina" aceasta inseamna unire: "Petrece intru Mine si Eu in el" (Ioan VI, 56). Caci "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el" (1 Ioan IV, 16).

Dar unirea ce se realizeaza intre om si Dumnezeu nu este identifi­care panteista, dizolvare a omului in Dumnezeu. Dualitatea se men­tine. Desigur, Dumnezeu nu se imbogateste, nici nu se desavarseste prin iubirea noastra.

Dar in Dumnezeu omul nu iubeste numai pe Dumnezeu, ci in­treaga creatura (pe sine, pe aproapele si intreg cosmosul). Daca iubesti pe Dumnezeu, iu­besti si ceea ce iubeste Dumnezeu. De aceea, cel ce zice ca pe Dumnezeu iubeste insa pe aproapele sau uraste, "mincinos este". "Cine iubeste pe Dum­nezeu iubeste si pe fratele sau" (1 Ioan IV, 20, 21).

Motivul iubirii de Dumnezeu este Dumnezeu insusi ca pleni­tudine a desavarsirii.
Iubirea de Dumnezeu trebuie sa aiba urmatoarele insusiri : a) sa fie mai presus de orice; b) sa fie interna si lucratoare si c) sa fie sta­tornica.

Pr. Calistrat - Taina faradelegii partea 1

Isaia 53 vs 4, 5, 6

In ISAIA 53 vs 4 ,5,6 MINTUiTORUL NOSTRU IISUS HRISTOS TOTUS,EL SUFERiNTiLE NOASTRE LE-APURTAT,Si DURERiLE NOASTRE LE-A LUAT ASUPRA LUI,Si NOi AM CREZUT CA ESTE PEDEPSIT ,LOVIT DE DUMNEZEU,SiSMERIT.DAR EL MINTUiTORUL NOSTRU IISUS ERA STRAPUNS PENTRU PACATELE NOASTRE,ZDROBIT PENTRU FARADELEGiLE NOASTRE.PEDEAPSA CARE NE PACEA A CAZUT PESTE EL,Si PRiN RANiLE LUi SINTEM TAMADUiTi .

Sfantul Munte Athos

Sfantul Munte este o peninsula cu lungimea de 60 km o latime ce variaza intre 8-12 km , ria totala fiind de 360 Km patrati. Muntele Athos, sau Athon, după niste vechi traditiuni întunecate ar veni de la Athos, un supranume ce da zeului Joe (Jupiter) care avea un templu pe unul din vârfurile Muntelui.

Printre celelalte temple de pe Athos, pe unul din vârfurile cele mai înalte, era zidit templul zeului Apolon, care întrecea pe toate ca mărime, înăltime si artă.
In zilele senine, Idolul se vedea dela Constantinopol si era adorat cu însufletire. In timpurile vechi Athosul era tot atât de renumit ca si Olimpul, faimosul munte, pe înăltimea căruia sălăsluiau zeii mitologiei antice.


De la poalele Athosului si până la cele ale Olimpului se întinde ca o pânză albastră, frumoasa mare Egee, semănată ca o multime de insule, a căror legende sunt cunoscute de toate popoarele. Athonul însusi, nu de putine ori a slujit de sălas zeilor din Olimp.

O legendă spune, că vreme îndelungată a petrecut aici si Junona.
Muntele Athos, pe atunci era locuit de păgâni. Deasupra lui se aflau 5 cetăti: Dion, Olofiscus, Acroaton, Zissus si Cleone. Locuitorii acestor cetăti ca si cei de prin insulele din apropiere, au adus multe jertfe sângeroase zeitătilor de pe munte, si în special lui Apolon cel de pe vârful Athonului.

Lumea dornică să cunoască viitorul venea de prin toate părtile, spre a-l consulta si toti primeau de la dânsul răspunsuri potrivite, dar fireste mincinoase, ca toate răspunsurile oracolelor păgâne.

După poemele lui Homer, pe lângă Atbon, ar fi trecut flota viteazului între viteji, Achile, fiul lui Pele, regele Tesaliei, când împreună cu Agamenon, si înteleptul Ulise, au pornit război împotriva Troiei,— faimoasa cetate ale cărei ruine se văd si astăzi, pe coastele Asiei Mici. Crestinarea Athosului.

Păgânii care locuiau Sf. Munte, după o veche traditiune bisericească au primit crestinismul din vremile cele dintâi ale erei crestine, în niste conditiuni cu totul exceptionale,
Se stie că, după înăltarea Mântuitorului la cer si pogorârea Sf. Duh asupra celor 12 Apostoli, printre care erau si sfintele femei mironosite, în frunte cu Sf. Fecioară Maria, urmând poruncii Mântuitorului: „Mergând învătati toate neamurile... si propovăduiti evanghelia la toată zidirea", Sf. apostoli au tras la sorti, care încotro să meargă la propovăduire.

In chipul acesta, s-au orânduit toti, fiecare în câte o parte a lumii. Cât despre Maica Domnului, singur Dumnezeu, după a Sa pronie, i-a rânduit mai înainte soarta, trimitând pe arhanghelul Gavriil, care i-a vestit, ca să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe Temple păgâne.
Aceasta s-a îndeplinit întocmai, în următoarele împrejurări: In insula Cipru, fusese rânduit episcop, Lazăr, cel înviat a 4-a zi din morti; hirotonit de către apostolul Varnava, ucenicul Sf. Ap. Pavel.

După un timp, oarecare, Lazăr a fost cuprins de un dor nespus, de a mai vedea, odată înainte de a-si da obstescul sfârsit pe prea Sf. Fecioară; dar stiind bine, că el nu se mai putea duce la Ierusalim, din cauza jidovilor, carel urmăreau, ca să-l ucidă, a scris o epistolă Maicii Domnului, prin care o ruga, cu multă stăruintă si cu adâncă smerenie, ca să vină ea la Cipru, spre a-I împărtăsi blagoslovirea Fiului si Dumnezeului.

Maica Domnului, primind scrisoarea aceasta duioasă, a răspuns Sf. Lazăr, că-i va îndeplini dorinta, numai să-i trimită o corabie în portul Iaffa, ca să o ia. Primind acest răspuns, Sf. Lazăr s-a umplut de o bucurie nespusă si a trimis îndată corabia la port. Maica Domnului o astepta. S-a suit în corabie, însotită fiind de apostolul Ioan feciorelnicul -în grija căruia o lăsase Mântuitorul - si de alti doi apostoli si s-au îndreptat cu corabia, spre insula Cipru.
Vântul însă fiind împotrivă, - după dnmnezeiasca rânduială de sus - se pomeneste după câtăva vreme de călătorie, la limanul lui Climent, din muntele Athos, în dreptul Mânăstirii Ivirilor de azi.

Când s-a apropiat corabia de tărm, s-a întâmplat o minune! Toti idolii din munte au căzut cu fetele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăti; iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat; Iesiti noroadelor bărbati si femei, tineri si bătrâni si alergati în grabă, la limanul lui Climent, ca să întâmpinati pe Maica Marelui Impărat si adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos! Si zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într-nsul, sfărâmând coama întreagă a muntelui si prăbusindu-se în adâncurile mării.

Norodul, auzind aceasta, s-a înspăimântat foarte si adunându-se la un loc cu mic cu mare s-au pogorât în grabă la limanul lui Climent, unde au întâmpinat pe prea Sf. Născătoare de Dumnezeu si Sf. apostoli care era cu dânsa. Fiind ea pe bordul corabiei, i-au adus cuviincioasa cinstire si căzând i s-au închinat, zicând; „O prea sfântă stăpână, Maică pururea fecioară! Spune-ne luminat cum ai născut pe cel neîncăput?

Cum ai hrănit cu lapte din sânul Tău pe cel ca hrăneste toată făptuirea si cum ai tinut în Sf. Tale brate pe cel ce tine în brate toată zidirea? " Atunci Maica Domnului, cea cu dar dăruită, deschizând gura a dezvăluit norodului aceluia înselat de idoli toate tainele Fiului Său, învătându-i să creadă si să se boteze în numele Lui.
Si asa a crezut tot norodul si s-a botezat de la mic la mare, aducând multumire Maicii Prea Curate.

Maica Domnului le-a mai spus următoarele cuvinte: „O fii luminati, ascultati. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul si Dumnezeul meu. Voi însă, nu veti mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbati din toată lumea, ca să vietuiască în curătie, după chipul îngerilor.
După aceasta, maica cea prea curată s-a suit în corabie, împreună cu cei doi ucenici care o însoteau, si dând ultimele povete norodului, binecuvântându-l, a plecat spre insula Cipru.

Sf. Lazăr, după multă asteptare, zărind corabia apropiindu-se, mult s-a înveselit, vărsând lacrimi de bucurie. Si sosind corabia, Maica Domnului a povestit Sf. Lazăr cum a fost rânduită să meargă la muntele Athos, unde a adus pe tot norodul la credinta cea adevărată.

Sf. Lazăr s-a bucurat mult, si luând blagostovenia cea mult dorită, corabia cu Maica Domnului s-a îndepărtat de la tărm, pornind spre Iaffa si apoi spre Ierusalim. Nu se stie sigur când au venit primii monahi pe muntele Athos. Se bănuieste însă că ar fi venit chiar din timpul Sf. Apostol si Evanghelist Ioan (101 după Hr.), care însotise pe Sf. Fecioară în călătoria Sa spre Athos.
Această versiune voieste să ne spună că, chiar din timpurile vechi ale erei crestine, au debarcat aici sihastri din Asia mică, poate si din Efes, patria Sf. Evanghelist Ioan, unde viata singuratică, contemplativă, începuse a se manifesta de timpuriu.

Desigur însă, că viata călugărească de aici a luat fiintă mai întâi sub forma de sihăstrii si de schituri. Pe vremea împăratului Teodosie I (+395) si a sotiei sale Pulheria, existau câteva Mânăstiri, care însă au fost pustiite de barbarii năvălitori. Către sfârsitul secolului al VIII-lea, venind de la Roma, Petru Athonitul, din porunca Maicii Domnului, care i s-a aratat în vis, a găsit muntele pustiu. De aceea a trebuit să-si caute adăpost într-o pesteră întunecoasă, plină de târâtoare otrăvitoare, pe care numai cu rugăciunea le-a alungat. Hrana sa, la început, a fost din ierburi care cresteau în preajma pesterii, iar mai în urmă s-a învrednicit de hrană cerească pe care i-o aducea îngerul Slavei, o dată la patruzeci de zile.
In a doua jumătate a sec. IX (867) vine si se asează la Athos, pustnicul Ioan Colibasul vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmată de altii, asa că în scurt timp înăltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, râvnitori după viata îngerească, post si rugăciune de zi si de noapte, în linistea profundă a muntelui.

Vasile Macedon, împăratul bizantului (867-886) ascultând rugămintea sihastrului Ioan Colibasul, îi dărui lui si urmasilor săi acest munte, care de acum înainte începe a se numi Sf. MUNTE. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, îl întări si împăratul Leon Inteleptul. Pe lângă sihastrii, mai veniră apoi si chinovitii, care începură să zidească mânăstiri.
Ca organizator al Sf. munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care împreună cu alti râvnitori de viată monahicească, întemeie marea mânăstire Lavra, pe la anul 963.

Pentru viata sa, plină de evlavie si cuviosie, Atanasie, ca si Petru Athonitul, este trecut în rândul Sfintilor.
Prin secolul. al X-lea, viata monahală ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoti, diaconi se retrag la mânăstirile Aghiorite si intră în rândurile monahilor. Lor le urmează împărati, printi si boieri, care, convinsi de nimicnicia vietii acesteia, se retrag din lumea desfătărilor, trăind în singurătatea muntelui sfânt, si ducând cu dânsii averi si odoare scumpe.

Faima despre sfintenia vietii în Sf. Munte, s-a răspândit în toată lumea. Principii tutoror popoarelor ortodoxe: Iberi, Rusi, Sârbi, Bulgari si mai ales Românii, dăruiesc averi considerabile pentru zidirea si împodobirea mânăstirilor din Sf. Munte.
0 chestie care merită să fie cercetată este si interzicerea intrării femeilor, sau femelelor în genere, în Sf. Munte. După o veche traditie, păstrată prin viu grai, se povesteste că, Plagudia, sotia împâratului Teodosie cel mare trecând cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s-a abătut si pe la muntele Athos spre a vedea mânăstirea Vatoped zidită de către sotul său.

Primită în port de către monahii a mers până în tinda Bisericii, unde este până astăzi Icoana Maicii Domnului numită vie. Aici auzi o voce tunătoare: „Opreste-te si întoarce-te înapoi căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi linistea supusilor mei ? Să stiti că de azi înainte, nici o femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte".
Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia căzută cu fata la pământ, pocăindu-se de îndrăzneala ce a avut, dărui mânăstirii odoare scumpe după care a plecat la Constantinopol.
De atunci si până azi, nici o femeie n-a mai intrat în republica monahilor a Sf. munte Athos.

Prin sec, XI-lea, Athosul îsi pierde caracterul de asezământ împărătesc, curat Bizantin. Atunci Rusii întemeiază aici mânănstirea lor Sf. Pantelimon, numită Rusicu, cu slujbă rusească de pe cărti Slavonesti, pomenite încă pe la 1143.
In curând se înfiintează si mânăstirea Sârbească Chilandarul, o frumoasă mânăstire bulgărească si un frumos schit românesc: Prodromul.
In timpul imperiului Latin, întemeiat de cruciati în anul 1204, monahii Sf. munte Athos au înscris cea mai glorioasă pagină a istoriei lor, luptând si mărturisind, în ciuda tuturor prigoanelor catolice, credinta drept măritoare de răsărit. Martiriul, mucenicia si moartea, nu i-au putut clinti de pe temeliile credintei ortodoxe.

De atunci si până azi, Sf. munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de pretutindeni si centrul prin excelentă al monahismului ortodox.

„Am înţeles, măcar în ceasul al 13-lea, că totul se plăteşte în viaţă”

„Sunt chirurg ginecolog de aproape două decenii şi multă vreme am trăit în pace şi belşug! Începând din 1999, viaţa mea s-a dat peste cap din senin…


Într-o noapte, am visat o mulţime de nou-născuţi care parcă înotau într-un acvariu uriaş, aflat chiar în faţa mea, şi păreau că se sufocă, fiindcă pipăiau cu disperare peretele de sticlă, căutând o ieşire. N-am să le mai pot uita niciodată ochii aceia mari şi disperaţi ce priveau spre mine!
De a doua zi, au explodat în existenţa mea câteva necazuri, care m-au adus până în pragul disperării. Soţiei i-a fost diagnosticat un cancer la sân şi a suferit o operaţie ce a mutilat-o. În scurt timp, fiul meu – licean pe atunci – mi-a mărturisit, într-o manieră suspectă, că datorează o sumă mare de bani cuiva şi că viaţa i-ar putea fi în pericol dacă nu îşi achită datoria. Foarte repede am aflat că devenise dependent de heroină şi se împrumuta tot mai des, pentru că nu-i mai ajungeau banii ca să-şi plătească dozele.


După nici o săptămână, mi-a fost furată maşina – un Volkswagen Passat nou-nouţ – pe care nu apucasem să o asigur împotriva furturilor. Şi pentru ca tabloul sumbru să fie complet, interiorul vilei noastre spaţioase a fost parţial distrus de un incendiu…


Eram pur şi simplu copleşit!
Deşi eram un om relativ credincios, fără să frecventez prea des bisericile, mi-a venit deodată gândul să urc în dealul Patriarhiei, căci culmea disperării mele a coincis cu ziua de 27 octombrie, când se făcea pelerinaj la moaştele Cuviosului Dimitrie Basarabov. În orele cât am aşteptat la coadă, m-am rugat pe tăcute, întrebându-l pe sfânt, unde greşisem de se abătuseră atâtea nenorociri, dintr-o dată, pe capul meu, şi ce era de făcut. Când am ajuns în faţa moaştelor, nici n-am mai putut gândi ceva… Am izbucnit doar în plâns şi nu m-am putut opri decât târziu, după ce coborâsem dealul.


Ei bine, vă rog să mă credeţi că in noaptea următoare l-am visat pe Sfântul Dimitrie cel Nou, care mi-a vorbit cu multă blândeţe, dezvăluindu-mi adevărul pe care eu îl ignorasem cu desăvârşire, ca un nelegiuit ce eram! Mi-a spus că acei nou-născuţi pe care îi văzusem în vis erau cei 187 de copii ce nu mai apucaseră să ajungă pe lumea asta, pentru că eu le făcusem chiuretaje mamelor lor, la cererea acestora, şi primisem o mulţime de bani necuveniţi, în schimbul acestor crime. Sfântul a continuat să mă lumineze cu aceeaşi blândeţe, lămurindu-mă că dacă voi continua să comit asemenea pruncucideri, nenorocirile ce se vor abate asupra mea vor fi şi mai mari.


Mai mult decât atât, mi-a cerut să botez un număr de copii egal cu cel al pruncilor pe care îi omorâsem cu mâinile mele, avertizându-mă: „Vei vedea ce se va întâmpla, pe măsura ce vei duce la capăt o asemenea faptă bună! Şi nu mai păcătui…”.
De a doua zi, n-am mai făcut nici un chiuretaj şi mi-am câştigat existenţa din consultaţii, naşteri sau intervenţii chirurgicale care ajutau venirea pe lume a unor copii. La foarte scurt timp, am pornit cu soţia mea prin orfelinate, însoţiţi de preotul de la noi din parohie, botezând cel puţin un copil în fiecare lună!


Vreau să vă spun că lucrurile au luat o cu totul altă întorsătura în viaţa mea… Astăzi, după cinci ani, soţia se simte bine, chiar dacă şi-a pierdut un sân, iar fiul meu, după terminarea liceului, m-a rugat să-l ajut să se interneze într-o clinică de dezintoxicare. Acum este pe deplin vindecat. Analizele medicale ale soţiei dovedesc că pericolul de cancer a fost îndepărtat. Ne-am refăcut casa, cu greu, dar temeinic şi – surprinzător, pentru un păcătos ca mine – câştigurile noastre băneşti nu s-au diminuat foarte tare, în absenţa chiuretajelor! Eu am devenit un om cu adevărat credincios, care a înţeles, măcar în ceasul al 13-lea, că totul se plăteşte în viată, după măsura faptelor rele, dar deopotrivă, totul se răsplăteşte în viaţă, după măsura faptelor bune.
Vedeţi cum lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi?!

Cuviosul Dimitrie Basarabov nu a făcut cu mine o minune „obişnuită”, nu mi-a salvat viaţa la modul spectaculos, dintr-un accident de maşină, să zicem, ci mi-a deschis mintea şi m-a ajutat să mă salvez, prin propriile mele fapte.”

Scris de: Medicul Chirurg . http:// http://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/10/%e2%80%9eam-inteles-macar-in-ceasul-al-13-lea-ca-totul-se-plateste-in-viata%e2%80%9d/

(ALEXE I., medic specialist chirurg obstetrică si ginecologie – Bucureşti).